Yavor Tarinski, de la revista libertară greacă Aftoleksi, a intervievat doi anarhiști din estul Ucrainei [1]. Aceștia au fost activi politic timp de decenii, până la invazia din 2014, dată de la care orice activitate politică nemijlocită nu a mai fost posibilă în estul Ucrainei. Amândoi sunt ceea ce mulți tind să numească, în mod simplist, cetățeni ucraineni „vorbitori de limbă rusă”.
Interviul de față, precizează autorul intervului, a pornit de la referendumurile organizate în regiune de forțele de ocupație rusești, dar și de la apariția unor știri false despre Confederația Revoluționară Anarho-Sindicalistă (CRAS, acronim în ucraineană și rusă: RKAS), ai cărei fondatori și membri au fost cei doi.
Continuăm să le dăm glas în primul rând celor direct implicați în acest război barbar, violent și denigrator. Un glas pe care statele și interesele politice organizate încearcă să-l reducă la tăcere.
Yavor Tarinski (Y.T.): Bună ziua și vă mulțumim foarte mult că v-ați făcut timp să vorbiți cu noi din mijlocul unei zone de război. Să începem prin a vă cunoaște puțin mai bine. În ce parte a Ucrainei locuiți?
Anatoli Dubovik (A.D.): Numele meu este Anatoli Dubovik. Am 50 de ani și sunt anarhist din 1989. M-am născut în Kazan (Rusia) și locuiesc de peste 30 de ani în Ucraina, în orașul Dnipro (fost Dnipropetrovsk, fost Ekaterinoslav), aflat în partea de est a Ucrainei.
Serghei Șevcenko (S.Ș.): Numele meu este Serghei Șevcenko. Am 48 de ani, sunt anarhist din 1988. M-am născut și am trăit cea mai mare parte a vieții mele în Donețk, în centrul Donbasului. În 2014 am fost nevoit să plec la Kiev, după ce în orașul meu a început o revoltă separatistă incitată de Rusia. Mă aflu pe front de la sfârșitul lunii februarie 2022.
Y.T.: Sunteți amândoi membri cunoscuți ai grupului istoric anarho-sindicalist CRAS [2]. Ne puteți spune mai multe despre grup și despre activitățile desfășurate înainte de război?
A.D. și S.Ș.: În primul rând, trebuie să clarificăm faptul că CRAS nu era doar un grup, ci o organizație.
Când, la sfârșitul anilor 1980, a început să renască în URSS anarhismul, mișcarea era afectată de iresponsabilitate, de lipsa de strategie și de faptul că nu-și lua în serios obiectivele. Mulți pur și simplu „se jucau cu anarhismul”. Renașterea mișcării anarhiste a început în Donețk, atunci când reprezentanții mai multor grupuri restrânse, împreună cu militanții neafiliați, care însă nu-și pierduseră încrederea în idealurile lor, s-au reunit pentru a forma propria organizație. Așa a apărut în 1994, ca alternativă la mișcarea haotică de până atunci, Confederația Revoluționară a Anarho-Sindicaliștilor, numită după Nestor Mahno. A fost o organizație – mai precis o organizație anarhistă – care a introdus principii de lucru mai clare: planificare, sistematizare, disciplină internă, împărțirea responsabilităților între membri și așa mai departe.
Toate acestea au dat rezultate bune, deși nu imediat. La câțiva ani de la înființare, CRAS era deja o organizație activă în diferite regiuni din Ucraina și avea destul de mult succes. Am fost implicați în mișcarea sindicală, în mișcarea studențească, am avut o influență semnificativă asupra mișcării sindicaliste independente, în special în rândul minerilor din Donbas, unde reprezentanții CRAS au participat la comitetele de grevă locale și regionale. Am participat, de asemenea, la o mișcare pan-ucraineană pentru apărarea drepturilor lucrătorilor și contra înrăutățirii legislației muncii.
Am continuat cu diverse inițiative editoriale. Prima a fost revista Anarkia [1993-2013], care a apărut aproape în toți anii de existență a confederației. Am publicat, de asemenea, Buletinul Anarho-Sindicalist și Buletinul de analiză, precum și diverse publicații pentru grupuri specifice: ziarul muncitorilor Vocea Muncii, ziarul studențesc Unitatea, revista de tineret
Ucraina Revoluționară și altele. Am distribuit, de asemenea, broșuri de propagandă și teoretice de diverși
autori, de la clasicii lui Bakunin și Malatesta și până la lucrări ale unor scriitori contemporani.
Cu timpul, CRAS a evoluat într-un fel de mică organizație internațională; am avut filiale în alte țări, în special în Georgia și Israel. Nu au durat mult, dar au existat. Chiar înainte de începerea războiului [2014], lucram la crearea unui sindicat anarho-sindicalist în Ucraina, Confederația Generală a Muncii AnarhoSindicaliste. Demersul nu a putut fi dus la bun sfârșit din cauza invaziei rusești din Crimeea și Donbas.
Y.T.: Puteți descrie care a fost reacția CRAS după începerea conflictului din estul Ucrainei în 2014
A.D. și S.Ș.: „Conflictul”, adică invazia armată, a început în sudul Ucrainei când armata rusă a ocupat
Crimeea, în februarie 2014. Revolta separatistă de inspirație rusă din est a început mai târziu, peste aproximativ o lună. Pentru noi a fost clar de la început că Rusia nu poate face nimic bun în Ucraina. Până în 2014, în Rusia se instaurase deja un regim autoritar și reacționar, care nega toate drepturile individuale și sociale și care persecuta și distrugea în mod brutal orice activitate independentă. Bineînțeles, avem încă multe întrebări cu privire la statul ucrainean și la clasa conducătoare din Ucraina. Dar cel puțin mișcarea anarhistă, mișcarea socialistă din Ucraina, a putut funcționa relativ liber timp de câțiva ani. Este suficient să spunem că, pe toată durata existenței statului ucrainean independent, nu a existat niciun prizonier politic anarhist. În același timp, multe zeci de tovarăși de-ai noștri din Rusia au ajuns în închisorile rusești, vinovați doar pentru convingerile lor anarhiste. Eram, așadar, conștienți de ceea ce „a făcut” Putin pentru ideile libertare. Prin urmare, reacția CRAS a fost ireversibilă: era necesar să rezistăm atacului rusesc prin
toate mijloacele.
Însă aici s-a ivit aproape imediat o problemă. Ideea este că CRAS a fost fondată și a existat timp de 20 de ani ca organizație de propagandă a ideilor anarhiste și ca organizație de susținere a acțiunilor anarho-sindicaliste. Cu alte cuvinte, ca o organizație adaptată la formele legale și semi-legale de angajare politică pe timp de pace. Războiul a schimbat totul, inclusiv sarcinile imediate cu care se confruntă militanții mișcării anarhiste. Vechea organizație, vechile forme de activitate s-au dovedit a fi pur și simplu insuficiente sau imposibile în noile condiții. Erau necesare noi forme și principii de lucru, orientate în principal spre rezistența subterană împotriva ocupanților. Asta a inclus rezistența armată.
Prin urmare, în aprilie 2014, a avut loc o discuție amplă în rândul membrilor CRAS despre noul proces și noua strategie de rezistență. Rezultatul imediat a fost dizolvarea organizației. După aceea, a început o nouă etapă în istoria mișcării anarhiste din Ucraina.
Y.T.: Sunteți conștienți de faptul că în afara Ucrainei au circulat informații false conform cărora CRAS ar fi avut legătură cu crearea așa-numitelor „republici populare” din Donbas?
A.D. și S.Ș.: Da, am aflat în septembrie 2022, grație unei postări de pe rețelele de socializare grecești. Această postare nu conține decât fabulații mizerabile și minciuni cât se poate de stupide. De exemplu, postarea era însoțită de o fotografie de la o demonstrație a unor oameni cu steaguri negre și roșii, cu legenda: „Membri ai CRAS la demonstrația anti-Maidan din Donețk, în 2014”! De fapt, această fotografie a fost făcută de noi la demonstrația din 1 mai 2012, iar pe bannerul pe care l-am ținut la acea demonstrație, care apărea în fotografie, se putea citi clar: „Noua reformă a muncii înseamnă sclavie legalizată”. Cu alte cuvinte, nu a existat nimic pro sau contra Maidanului. La urma urmei, acest miting a avut loc cu doi ani înainte de Maidan, în contextul luptei împotriva încercării guvernului de a modifica legislația muncii. Autorul legendei false de sub această fotografie și-a înșelat cititorii și a făcut-o, în plus, într-un mod prostesc. Oricine cunoaște măcar puțin limba rusă sau ucraineană și poate înțelege inscripția de pe banner va realiza imediat că demonstrația nu a avut nimic de-a face cu evenimentele din 2014.
Un alt exemplu de minciună clară: autorii ficțiunii despre legătura (falsă) a CRAS cu separatiștii proruși se referă la Mihail Krîlov, „un veteran al războiului de clasă al minerilor din Donețk”, care „a chemat la rebeliune armată împotriva regimului de la Kiev” și a participat la formarea „Departamentului minerilor” al Republicii Populare Donețk (RPD). Dacă Krîlov a chemat sau nu pe cineva la ceva sau nu, dacă a înființat sau nu ceva, este acum irelevant. Mihail Krîlov a fost, într-adevăr, implicat în mișcarea independentă a muncitorilor din Donbas în timpul perioadei sovietice și a avut legături cu CRAS în a doua jumătate a anilor ‛90, când am lucrat îndeaproape cu Comitetul Regional Stachy din Donbas, la conducerea căruia a participat și Krîlov. Dar lucrul important este că acum 26 de ani acesta a pus capăt oricărui fel de cooperare cu anarho-sindicaliștii. Devenise de mult timp un lider sindical plictisitor tipic, care s-a vândut foștilor săi adversari. După 1998 a „intrat în politică”, alăturându-se diferitelor partide burgheze și candidând la funcții în numele acestora. Iar acum îi slujește pe ocupanții ruși.
Evident că, atunci când am văzut articolul, am fost furioși. I-am contactat imediat pe tovarășii din Grecia, le-am explicat adevărata stare de fapt, iar textul a fost retras de pe un alt site care între timp îl preluase… Dar nu există nicio garanție că aceleași minciuni nu vor continua să apară din nou pe alte site-uri sau în presa scrisă.
În general, de câțiva ani suntem surprinși de faptul că mulți oameni din Europa și America preferă să obțină informații despre mișcarea anarhistă sau socialistă din Ucraina nu de la anarhiștii sau socialiștii ucraineni, ci de la oricine altcineva din afara Ucrainei. De ce fac acest lucru este un mare mister.
De altfel, ar trebui să adăugăm că minciuna legată de cooperarea dintre persoane de la CRAS cu FSB (adică serviciile secrete rusești) și despre participarea CRAS la mișcarea pro-rusă din Donbas este susținută și răspândită de extrema dreaptă ucraineană! Cei care repetă aceste fabulații se află de aceeași parte cu naziștii. Cine știe, poate că le convine de fapt așa…
De fapt, nici înainte de Maidan, nici în general în toți anii în care membrii CRAS au fost implicați în mișcarea anarhistă, nu am susținut niciodată nici separatismul pro-rus din Ucraina, nici tendințele imperialiste rusești. Încă de la sfârșitul anilor ‛80, majoritatea anarhiștilor ucraineni, inclusiv viitorii membri ai CRAS), au fost implicați activ în lupta pentru independența Ucrainei. Mai târziu, în calitate de CRAS, ne-am poziționat ferm împotriva războiului din Cecenia și am susținut o Icikerie independentă. Nu numai atât: unele dintre publicațiile noastre erau tipărite în ucraineană, „Radio RKAS Libertar” emitea, de asemenea, în ucraineană, iar una din revistele noastre, pe care am menționat-o deja, se numea Ucraina revoluționară. Așadar, cu mult înainte de 2014, poziția CRAS era destul de clară. Eram în favoarea unei Ucraine libere, independente, care să fie o Ucraină a oamenilor muncii. Aceasta este tradiția confederației noastre, tradiția mișcării anarhiste ucrainene în general. Prin urmare, orice fantezii despre un „CRAS
pro-rus” sunt complet stupide și inacceptabile.
Y.T.: Ce au făcut cei de la CRAS de când a început invazia?
A.D. și S.Ș.: Aceia dintre noi care și-au continuat munca socială ca anarhiști au făcut și fac tot felul de lucruri. Cei mai mulți dintre noi înțeleseserăm că, mai devreme sau mai târziu, Rusia urma să înceapă o invazie masivă, începută la 24 februarie 2022. Atât cât am putut, ne-am pregătit pentru toate formele de rezistență. Am antrenat voluntari în organizații militare neoficiale, din care s-au format ulterior unități de apărare teritorială. Alții au fost implicați direct în rezistență. În 2014-2015, foști membri ai CRAS au
creat grupuri de luptă ilegale care au dus un război de gherilă în Donbas. În Teritoriul Liber al Ucrainei, grupuri de foști membri ai CRAS au lucrat, de asemenea, în diverse proiecte sociale, ajutând în principal copiii refugiați din Donbas și Crimeea. Am continuat, de asemenea, activitățile noastre culturale și educaționale și am răspândit ideile anarhiste. Așadar, nu ne-am evaporat în aer, ci ne-am continuat activitățile și viața de anarhiști. Doar că n-am făcut-o sub umbrela fostei noastre organizații CRAS.
Unii dintre noi se află acum pe frontul de acasă, ajutând la apărarea și protejarea oamenilor. Alții sunt pe front, cu armele în mână, ca membri ai armatei sau ai unităților de apărare teritorială. Aceștia au reușit
chiar să organizeze comitete anarhiste ale soldaților în unitățile în care servesc. Comitetele apără drepturile soldaților, organizează asistența voluntară și desfășoară activități de formare anarhistă și ideologică în unitățile lor. Toate acestea vor fi explicate mai în detaliu după victorie.
Y.T.: Care a fost situația în așa-numitele „republici populare”, din Donețk (RPD) și Lugansk (RPL) și în alte teritorii ocupate? Au fost anarhiștii și stângiștii nevoiți să plece? A existat o recrutare obligatorie a civililor în armata pro-rusă?
S.Ș.: Am fost forțat să părăsesc orașul meu natal, Donețk. În total, un milioan de persoane au părăsit Donbasul pentru Ucraina începând din 2014. Asta în vreme ce populația din Donbas era de 6 milioane de locuitori.
A.D. și S.Ș.: Nici măcar nu e vorba că majoritatea anarhiștilor și socialiștilor au părăsit Donbasul ocupat (Nu știm ce înțelegeți mai exact prin „stângiști”: cuvântul acoperă o varietate largă de viziuni, unele foarte diferite, de la anarhiști la staliniști de pildă, care nu au nimic în comun…). Dar ideea principală este că în teritoriile ocupate de Rusia nu există decât o singură posibilitate: să fii loial puterii. Alternativa este arestarea, după care nu se mai știe nimic de tine. În ceea ce privește recrutarea în armată a civililor din
Donbasul ocupat, nu a existat o recrutare oficială forțată înainte de 2022. Dar s-a petrecut altceva. După instaurarea regimurilor secesioniste, a început închiderea masivă a întreprinderilor. Echipamentele au fost exportate în Rusia. În fiecare an a devenit din ce în ce mai dificil să-ți găsești de lucru în orice profesie. Singurul loc în care o persoană adultă, cu o condiție fizică bună, putea câștiga cu adevărat bani era în armată. Și o mulțime de persoane s-au înrolat în serviciul militar. Acest lucru a continuat până în februarie 2022, când RPD și RPL au anunțat mobilizarea generală. Din acel moment, recrutarea forțată a luat cele mai incredibile forme. Oamenii au fost luați direct de pe străzi, din transportul public și din universități și au fost conduși la punctele de recrutare. Câteva zile mai târziu, aceștia se aflau pe front. Cei mai mulți dintre ei nu mai ținuseră niciodată o armă în mână. Au murit și continuă să moară în număr mare.
În realitate, recrutarea rusă în Donbas a fost un genocid al populației locale. În viitorul foarte apropiat, aceeași soartă amenință populația din regiunile Zaporojie și Herson, unde a început, de asemenea, recrutarea cu forța în armata rusă.
Y.T.: Care este situația socială generală în regiunile din estul Ucrainei ocupate de separatiștii susținuți de Rusia în 2014.
A.D. și S.Ș.: Rusia lui Putin s-a transformat, în esență, într-un stat fascist în care populația este privată
de toate drepturile. În regiunile din Ucraina care au ajuns sub controlul armatei lui Putin și al separatiștilor pro-ruși, situația este chiar mai rea decât în Rusia. De exemplu, la sfârșitul anului 2014, au existat încercări de a organiza greve în minele care încă funcționau la acel moment, pentru apărarea intereselor economice ale lucrătorilor. Aceste încercări au fost reprimate prin metode pur gangsterești, despre care se poate citi doar în cărțile de istorie a secolului XIX. Inițiatorii și participanții activi la greve au fost duși afară din oraș, unde au fost bătuți și amenințați cu moartea. Nu mai sunt posibile adunări, marșuri, întâlniri și alte acțiuni publice ale organizațiilor sociale independente, inclusiv ale sindicatelor. Autoritățile pro-ruse au menținut legea marțială din 2014 și toate interdicțiile. De fapt, organizațiile independente au încetat demult să mai existe ca atare în „republicile populare”. După cum am arătat deja, singura formă acceptabilă de viață acolo este asociată cu sprijinul deplin și necondiționat pentru regimul de
ocupație.
Ca orice regimuri fasciste, autoritățile ruse și guvernele lor marionetă din Donbas consideră că este de datoria lor să intervină în viața personală a oamenilor. În primul rând, oamenii care nu împărtășesc așa-numitele valori „tradiționale”, adică cele mai conservatoare opinii ale secțiunii ultraconservatoare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Orientarea sexuală „greșită” sau religia „greșită” sunt motive suficiente pentru ca o persoană să fie persecutată, hărțuită, concediată de la locul de muncă, arestată. Bineînțeles, nu există organizații LGBTI în RPD) sau în RPL. Este pur și simplu cu neputință să existe.
În același timp, majoritatea organizațiilor religioase protestante, grecești și catolice care existau înainte de 2014 au fost dizolvate. Martorii lui Iehova și mormonii, ale căror activități sunt, de asemenea, interzise în Rusia, sunt persecutați deosebit de aspru. Principalul lucru pe care trebuie să îl știți despre regimurile din RPD și RPL e că obiectivul lor este de a distruge orice disidență și de a suprima orice nesupunere, ceea ce îi așează pe aceeași treaptă cu cele mai rele regimuri din trecut, cum ar fi Germania nazistă sau URSS-ul lui Stalin. Acest lucru nu ne lasă altă opțiune decât aceea de a lupta împotriva lor.
Y.T.: Este, totuși, frapantă ușurința cu care separatiștii pro-ruși au cucerit orașele din Donbas în primele zile ale conflictului din 2014. Nu pare să fi existat mare rezistență din partea autorităților ucrainene. Dimpotrivă, e ca și cum ar fi avut loc o schimbare de regim organizată „de sus”.
A.D. și S.Ș.: Da, nu a existat nicio rezistență din partea autorităților locale față de revoltele secesioniste din regiunile Donețk și Lugansk. În cel mai bun caz, autoritățile au dispărut și au luat distanță față de evenimente. În cel mai rău caz, au condus revolta! Acest lucru este valabil pentru administrația politică, întreaga conducere a poliției, serviciile secrete ale SSU, procuratura și așa mai departe.
Cu toate acestea, a existat rezistență, dar aceasta a venit pur și simplu de la oamenii obișnuiți, lipsiți de autoritate. În martie și aprilie 2014, în Donețk și în alte orașe au avut loc mitinguri pro-Ucraina, la care s-au adunat mulți oameni. Aceste mitinguri au fost atacate de separatiști. Primele victime ale războiului din Donbas au fost aceiași oameni, bătuți cu bastoane sau răpiți de milițienii pro-ruși, duși în afara orașului și executați acolo. Toate acestea sunt destul de bine cunoscute.
Y.T.: Cu toate acestea, sunteți conștienți că, în afara Ucrainei, unele canale alternative de dezinformare susțin că „adevărații” stângiști din Ucraina îi susțin pe separatiști și pe ocupanți? Că, după cum am menționat mai devreme, chiar și grupul dumneavoastră a fost calomniat cu minciuni similare? Și că, în general, aceștia încearcă să prezinte conflictul ca pe unul între „al patrulea Reich” ucrainean și frontul progresist pro-rus?
A.D. și S.Ș.: Bineînțeles că suntem la curent cu toate acestea. Și sperăm că cititorii voștri s-au convins deja cât de „progresiste” sunt acțiunile autorităților pro-ruse.
De fapt, aproape toți anarhiștii ucraineni se opun într-un fel sau altul lui Putin și invaziei rusești. Și cunoaștem mulți marxiști ucraineni anti-autoritari care se află în aceeași poziție, de exemplu, grupul Mișcarea Socială [3], sindicatul independent Apărarea Muncii, comitetul editorial al revistei socialiste Comuna și alte inițiative. Aceste alte grupuri sunt puțin cunoscute în afara Ucrainei, dar acest lucru se datorează pur și simplu faptului că „stângiștii” din afară (din nou: nu știm cine sunt aceștia) sunt obișnuiți să asculte doar de cei de la Moscova. Din punctul nostru de vedere, acest lucru înseamnă că, pentru mulți dintre cei care trăiesc în afara fostei Uniuni Sovietice, imperiul sovietic este încă viu astăzi. Cel puțin în mintea lor, în fanteziile lor… Este la fel de ciudat ca și cum ai auzi știri despre evenimentele din Mexic sau Argentina de la oameni din Madrid, știri despre India și Canada de la cei din Londra!
În ceea ce-i privește pe staliniști… Ei pot spune ce vor, pot purta cele mai roșii steaguri din lume, dar, în realitate, reprezintă o forță reacționară aservită naționalismului și imperialismului rusesc. „Stângiștii” occidentali se uită la numele partidelor din țările noastre și gândesc ceva de genul: „Vai, dar aceștia trebuie să fie niște oameni grozavi!”. De exemplu, în țara noastră a existat faimosul Partid Socialist Progresist din Ucraina. Cu acest nume foarte răsunător, partidul a organizat evenimente comune cu unul din principalii ideologi ai naționalismului rus modern și ai fascismului pur și simplu, Aleksandr Dugin, folosind, de asemenea, imagini și vocabular rasiste și homofobe în propaganda sa. Îi poți considera „stângiști”, dar în acest caz nici Marx, nici Lenin, nici Troțki nu ar putea fi „stângiști” în niciun sens al cuvântului.
Y.T.: Într-adevăr, invazia rusă în Ucraina a scos la iveală unele probleme adânc înrădăcinate în mișcările libertare și de stânga din întreaga lume. Deși aceste mișcări s-au poziționat în mod tradițional împotriva autoritarismului, se pare că există un procent nu foarte mic de oameni, chiar și printre cei care se consideră anarhiști și libertari, care își exprimă, cel puțin indirect, sprijinul pentru invazia lui Putin. Pentru aceștia obiectivul geopolitic al Rusiei de a câștiga teren în fața OTAN merită pierderea vieților civile în război sau în crearea unor noi regimuri mafiote în teritoriile ocupate. Care este, în opinia dumneavoastră, viitorul mișcărilor anarhiste din lume în lumina diviziunilor dintre ceea ce am putea numi „geopoliticienii înguști” și anarhiștii sociali?
A.D. și S.Ș.: Suntem convinși că prea mulți socialiști și chiar libertari din întreaga lume sunt blocați în conceptele și realitățile secolului trecut, fără să observe că lumea s-a schimbat foarte mult. Iar asta e o problemă uriașă care a devenit evidentă odată cu începerea unei noi serii de acțiuni agresive din partea Rusiei.
Reamintim că Ucraina nu a fost prima victimă a imperialismului rusesc modern. Au existat invazii rusești în Georgia și Moldova în anii 1990. A existat un război colonial în Caucaz care a continuat până în anii 2000. Tancurile rusești au reintrat în Georgia în 2008. Rusia intervine în Siria de la începutul anilor 2010. Trupele rusești au fost folosite pentru a reprima revolta din Kazahstan în ianuarie 2022. Războiul din Ucraina este pur și simplu o nouă escaladare a violenței, care nu s-a mai întâmplat în Europa de multă vreme, dar nu reprezintă ceva fundamental nou în politica de crimă, distrugere și ocupație a Moscovei.
„Stângiștii” care susțin Rusia de astăzi o văd ca pe ceva asemănător cu URSS-ul din a doua jumătate a secolului XX, fără a-și da seama că până și discuțiile despre „socialism”, „justiție socială” și „stat național” de atunci au dispărut demult, iar oamenii din Rusia sunt privați de majoritatea drepturilor și trăiesc în condiții sociale, economice și cotidiene îngrozitoare. Oamenii din Rusia trăiesc într-un stat polițienesc și sunt persecutați pentru naționalitatea lor (cum ar fi tătarii din Crimeea) [4], pentru convingerile lor religioase, cum ar fi apartenența la Martorii lui Iehova, la mormoni sau la sectele neortodoxe ale islamului, ca să nu mai vorbim de persecuția pentru convingerile lor politice. Doar două exemple. Matematicianul și anarhistul moscovit Azat Miftahov a fost acuzat că a spart un geam în birourile partidului de guvernământ Rusia Unită, fiind judecat pentru această crimă odioasă și condamnat, în 2021, la șase ani de închisoare. Anarhiștii Dmitri Cibukovski și Anastasia Safonova din orașul Celiabinsk din Urali au afișat pe un gard un banner pe care scria „FSB [Serviciul Federal de Securitate] este principalul terorist”. Pentru această acțiune, au fost condamnați, pe 10 septembrie 2022, la 2,5 și respectiv 2 ani de închisoare.
Stânga vede în Rusia lui Putin o alternativă la OTAN, un rival al OTAN. Într-un fel, au dreptate. Rusia se opune într-adevăr OTAN. Dar ei nu văd și nici nu vor să vadă că alternativa rusă înseamnă doar dorința de a duce o politică proprie, independentă, dar la fel de imperialistă (dacă nu mai rău). Obiectivul geopolitic al Rusiei nu este deloc acela de a opri imperialismul occidental, ci de a face din Rusia un nou imperiu, mai puternic, mai agresiv și mai inuman decât „Occidentul” convențional. Statul rus, după ce a suprimat libertatea și independența acasă, nu poate aduce libertate și independență în alte țări.
„Stânga” pro-rusă nu vede acest lucru. Pentru a folosi analogia din romanul 1984 al lui George Orwell, „stângiștii” de acest fel sunt de partea Fratelui cel Mare din Eurasia împotriva Fratelui cel Mare din Oceania. Astfel de „stângiști” sunt niște idioți.
În ceea ce privește viitorul, nu ne interesează în mod deosebit perspectivele „stângii” și ale mișcărilor socialiste de stat din întreaga lume. Suntem anarhiști și ne gândim în primul rând la mișcarea anarhistă. Sloganul nostru rămâne același ca întotdeauna: „Emanciparea muncitorilor este o chestiune care ține de muncitori!” Iar ruptura dintre anarhiștii sociali și cei pe care i-ați numit „geopoliticieni înguști” nu a avut încă loc, din păcate. Nu toți realiszeză că această scindare va fi necesară și inevitabilă…
Y.T.: Am dori să știm care este opinia voastră cu privire la referendumurile de anexare la Federația Rusă a teritoriilor din Donbas ocupate în prezent. În ce măsură se poate considera că reflectă voința populară, având în vedere existența armatei de ocupație și represiunea brutală? Am văzut că astfel de referendumuri s-au ținut, începând din 2014, cu buletine de vot transparente și alte chestiuni problematice în Crimeea. Putem, deci, presupune că aceasta este o parte importantă a strategiei rusești?
A.D. și S.Ș.: În aceste zile, în timp ce dăm interviuri, internetul este plin de videoclipuri din teritoriile ocupate care arată cum se desfășoară „referendumurile”. Oricine poate vedea că nu există secții de votare sau urne de vot, transparente sau nu. În videoclipuri putem vedea că grupuri de 4-5 persoane, printre care
se află întotdeauna două persoane în uniforme militare cu arme, merg la ușile cetățenilor și le cer să semneze „buletinele de vot”. Acesta nu este un referendum, ci un test al loialității populației față de ocupanți, care are loc literalmente sub amenințarea puștilor automate.
Mai există un alt aspect important. Un referendum este un concept juridic. „Referendumul” de astăzi a fost convocat de autoritățile statului. Acest lucru înseamnă că „referendumul” de astăzi trebuie să se desfășoare în conformitate cu legea statului. Dar cărei legi anume i se conformează un „referendum” în teritoriile ocupate? Legea rusă nu spune absolut nimic despre referendumuri. Niciun referendum nu a fost organizat în Rusia din 1991 încoace. Legea ucraineană, pe de altă parte, prevede că un referendum poate fi organizat doar pe întreg teritoriul țării, nu doar în regiuni individuale. Cu alte cuvinte, chiar și din punct de vedere formal, aceasta este o acțiune lipsită de sens, care nu poate avea nicio consecință juridică. Suntem siguri că orice persoană obișnuită poate înțelege și singură ce înseamnă astfel de „referendumuri”.
Y.T.: Ce viitor este rezervat Ucrainei după încheierea războiului? Am auzit că UE face presiuni asupra guvernului ucrainean pentru a adopta o nouă legislație antiunionistă și că uriașa datorie națională nu a fost anulată sau redusă.
A.D. și S.Ș.: După victoria Ucrainei în război, ne așteaptă o nouă luptă, pentru interesele sociale și economice ale poporului ucrainean. Încă de pe acum, guvernul adoptă noi legi antisindicale și, într-un sens mai larg, anti-muncă. Dar noi sperăm că după victorie vom avea perspective mai bune pentru dezvoltarea și reactivarea mișcării sociale și anarhiste. Iată și de ce credem asta.
În primul rând, poporul ucrainean a învins deja agresorul într-un anumit sens, adică a câștigat cel puțin prima etapă a războiului. Acest lucru s-a întâmplat la sfârșitul lunii februarie și în martie 2022, când rezistența de pe front a zădărnicit planul inițial de blitzkrieg, planul de preluare rapidă a Ucrainei. Oamenii și-au văzut propria putere, propria capacitate de a rezista unui inamic extern. Este puțin probabil ca ei să tolereze în tăcere un viitor atac al unui inamic intern.
În al doilea rând, anarhismul nu are nimic de-a face cu faptul că un punkist cu un cercel în ureche pictează pe pereți „litera A într-un cerc”. Nu are nici măcar legătură cu faptul că un om de știință respectabil, cu ochelari, ține o prelegere despre gândurile și ideile lui Proudhon sau Bakunin. Anarhismul înseamnă capacitatea oamenilor de a-și rezolva singuri problemele, fără implicarea statului sau a altor structuri ierarhice. Rezolvarea problemelor se face pe baza autoorganizării și a interacțiunii dintre inițiativele locale. Nu contează ce nume își dau acestea. Ceea ce contează este substanța, nu eticheta. În momentul de față, în Ucraina există un număr mare de astfel de inițiative autoorganizate non-statale. Acestea se ocupă de o varietate de probleme, de la ajutorarea refugiaților și paza micilor comunități până la aprovizionarea armatei cu tot ceea ce are nevoie. În acest sens, Ucraina de astăzi urmează practicile anarhiste mai mult decât multe alte societăți din lume. De altfel, nu este asta o imagine tocmai bună pentru a mai demonta mitul „regimului nazist” din Ucraina?
Y.T.: Care este, în opinia voastră, amploarea contraatacului actual? Poate fi considerat un punct de cotitură în război? Și care sunt perspectivele pentru regimurile naționaliste ale lui Putin și Lukașenko?
A.D. și S.Ș.: Amploarea este vizibilă pentru toată lumea. În trei săptămâni, armata ucraineană a alungat trupele rusești din întreaga regiune Harkov. Luptele se mută treptat în regiunea Lugansk. De altfel, rușii încearcă să cucerească regiunea de cinci luni. Acum, ritmul ofensivei a încetinit considerabil, ceea ce este destul de normal. Așa a fost întotdeauna în toate războaiele. Dacă această ofensivă va fi un punct de cotitură vor judeca istoricii din viitor… Regimurile naționaliste fasciste ale lui Putin și Lukașenko se vor prăbuși în mod inevitabil. Când și cum se va întâmpla acest lucru, vom vedea cu toții cu ochii noștri.
Y.T.: S-a spus că invazia s-ar putea încheia cu un fel de negocieri în care statul ucrainean să renunțe la anumite teritorii pentru a-și menține suveranitatea în celelalte regiuni ucrainene.
A.D. și S.Ș.: Toate războaiele s-au încheiat cu pace, dar nu toate războaiele s-au încheiat cu negocieri. De exemplu, negocierile nu au fost necesare pentru a pune capăt războiului împotriva Germaniei naziste. Naziștii au fost distruși, iar Hitler s-a sinucis în buncărul său. Aceeași soartă îl poate aștepta și pe Putin. Mai ales că el și-a pregătit deja de mult timp un buncăr pentru el însuși.
Compromisul despre care vorbiți (cedarea unei părți din teritoriu pentru a menține suveranitatea restului Ucrainei) este imposibil, nu doar prin faptul că predarea câtorva milioane de ucraineni regimului fascist al lui Putin ar fi o trădare. Vedeți, Rusia de astăzi și-a demonstrat de mult timp incapacitatea de a lăsa armele, de a coexista pașnic cu țările vecine pe care și le-a ales drept victime. Acest lucru a fost evident în cele două războaie coloniale din Caucaz. În anii ‛90, poporul cecen a provocat o înfrângere serioasă armatei ruse, iar guvernul rus a acceptat pacea. Anii următori au fost petrecuți pregătindu-se pentru o nouă invazie în Cecenia răzvrătită, iar când noua forță armată a fost gata, poate chiar mai puternică, armata rusă a luat-o de la capăt. Societatea ucraineană își amintește aceste evenimente și știe că singura garanție pentru pace va fi înfrângerea completă a armatei ruse, distrugerea regimului Putin și schimbări foarte serioase în statul rus și în societatea rusă. E probabil prea devreme pentru a discuta formele specifice ale acestor schimbări, dar e imposibil să continuăm fără ele.
Y.T.: Vă mulțumim foarte mult pentru timpul acordat! Aveți grijă de voi și continuați să luptați pentru o Ucraină mai liberă, dincolo de capitalism și etatism!
A.D. și S.Ș.: Mulțumim! Trăiască Ucraina liberă și independentă!
[1] Interviul a fost preluat de pe pagina freedomnews.org.uk, unde a apărut la data de 4 octombrie 2022. Traducerea din limba engleză ne aparține.
[2] A se vedea Anatoli Dubovik, „Câteva precizări privind istoria recentă a mișcării anarhiste din Ucraina (2001)”, pp. 19-21.
[3] A se vedea Anexa „Interviu cu Vladislav Starodubțev, activist de la Soțialnîi Ruh (extras)”, pp. 44-45.
[4] În 2014, exista încă o minoritate importantă care a avut mult de suferit, dar despre care puțini vorbesc: tătarii musulmani din Crimeea. De la începutul ocupației Crimeei, forțele rusești au început represiunea împotriva tătarilor musulmani, închizându-le canalul de televiziune, interzicându-le organizațiile și chiar omorându-i în bătaie pe protestatarii tătarii care au reacționat la invazie și care considerau că drepturile le vor fi afectate dacă Crimeea va fi anexată de regimul lui Putin. Ca urmare, mii de tătari au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și să fugă. Comunitatea lor s-a abținut de la referendumul privind anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, care a fost fraudat, tinându-se sub amenințarea armelor și cu buletine de vot transparente. Nu este însă prima dată când tătarii musulmani au avut de suferit de pe urma autoritarismului rusesc. În 1944, în perioada sovietică, peste 180.000 de tătari din Crimeea au fost forțați să se urce în trenuri de vite și au fost exilați în Uzbekistan la ordinul lui Iosif Stalin. La acea vreme, propaganda de stat sovietică a justificat această politică rasistă acuzându-i pe toți tătarii că sunt colaboratori ai naziștilor, în ciuda faptului că mulți tătari serviseră în Armata Roșie. Să nu uităm, de altfel, că propaganda sovietică a justificat în numeroase ocazii încarcerarea/expulzarea în masă a diferitelor minorități și a oponenților politici (inclusiv anarhiști) pe baza acuzației, mereu la modă, că aceștia erau „aliații ideologici ai fascismului”. Desigur, politica rasistă împotriva tătarilor musulmani nu a fost o invenție a regimului sovietic. În timpul Imperiul Rus, țarul a inițiat încă din secolul al XVIII-lea o politică de „slavizare” a Crimeei. Atunci au început și primele persecuții împotriva tătarilor. URSS, ca un bun succesor al imperiului, a continuat pur și simplu opera țarului. Putin continuă să facă același lucru astăzi, în sprijinul ambițiilor sale imperiale. Mai multe informații se pot găsi aici: http://www.aljazeera.com/news/2022/3/12/russia-ukraine-crimean-tatars-dissent-repression.
Source: pagini-libere.ro
towardsautonomyblog 